Pentru cei care stiu ca Zaraza nu e o marca de vin, tot respectul….

Cine s-ar fi gândit acum mai bine de 80 de ani piesa Zaraza o să scrie istoria…sau o să fie parte a istoriei scrise.Totuşi si aici au fost destule contrarii. Ceea ce e clar e că melodia este un tango, preluată în condiţii neclare , se presupune că este un plagiat  după un tango uruguayan omonim, compus în 1929 de Benjamin Tagle Lara  şi premiat în 1929  cu locul doi la Gran Concurso Uruguayo de Tangos del Disco Nacional de la Cine Teatro Cervantes din Montevideo, interpretat de orchestra Francisco Canaro. Sofia Bozan îl cântă un an mai târziu la Paris. A fost înregistrat de José Razzano, cu acompaniament de pian si chitară , de Ignacio Corsini  de Francisco Canaro  şi de Rodolfo Alberto Biaggi. În Polonia, Wiera Gran  şi Albert Harris înregistrează şi ei Zaraza, în 1939, sub titlul „Gdy ghitara gra pioseknę”. Şi în acest caz, ca şi în varianta românească, situaţia dreptului de proprietate intelectuală asupra muzicii este neclară.

Cântecul a căpătat valoare de simbol în zona muzicii uşoare. Textul cântecului sugerează existenţa unei femei cu acest nume, fapt care a generat, în timp, o imagine de femeie cu numele de Zaraza, existentă în imaginarul colectiv românesc.

Cercetând analele remarcăm că tânarul Cristian Vasile fiin la mare concurenţă cu Zavaidoc cânta aceasta piesă pentru iubita lui, încercând să exprime în ea toate sentimentele sale, dar finalul nefericit îl ştim ..se presupune că Zavaidoc ar fi plăptit un ucigaş să o omoare pe Zaraza în timp ce aceasta mergea dupa ţigări la tutungeria de la colţul străzii.

Îmi aduc aminte cu plăcere când am dansat  acest minuant tango, la braţul bunicii mele, care trebuie să recunosc cântă excelent piesa chiar şi la 70 de ani ….

De ce căutăm să ne împropriem nişte ritmuri care nu scot în evidenţă cultura noastră când avem asemenea tangouri de exceptie?

Recomand piesa cu căldură tuturor îndrăgostiţilor şi nostalgicilor

 Zaraza

Când apari, señorita, în parc pe-nserat
Curg în juru-ţi petale de crin.
Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat,
Şi ai trupul de şarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,
Sânii tăi un tezaur sublim.
Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,
Dar ai zâmbetul de heruvim.

Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câţi au plâns nebuni pentru tine,
Şi câţi au murit?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza, vreau să mor şi eu!

Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câţi au plâns nebuni pentru tine,
Şi câţi au murit?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza, vreau să mor şi eu!

Duminica, de obicei o zi inc are multi se odihnesc, iar unii care au suflet, mai trec pragul sfintei biserici, dar acum vorbim de o duminca speciala, una in care politicienii ies la celebra “baie de multime” iar nostalgicii ies sa isi aduca aminte de horele de alta data. Pentru multi o zi obisnuita care nu are nici o insemnatate in plina criza economica si nu au de ce sa se sinchiseasca sa iasa din casa pe gerul asta sa se umple de frig…. dar sa nu uitam dragii mei 24 ianuarie….Daca, insa, ne amintim ca prima intregire a celor trei provincii istorice romanesti – Muntenia, Ardealul si Moldova – a faurit-o cu spada Voievodul Mihai Viteazul la 1600 si a fost sarbatorita cu mult alai la Alba-Iulia, rezulta ca la 24 ianuarie 1859 se realiza, de fapt, a doua Unire a romanilor, de data aceasta, insa, fara Transilvania si Basarabia, care aveau sa sufere in continuare jugul austro-ungar si tarist pina la 1 decembrie 1918, cind prin jertfa de singe a ostenilor romani, in timpul primului razboi mondial, se implinea visul milenar “De la Nistru pina la Tisa”, dupa cum ne-a testat pentru eternitate Poetul.

Nu vreau sa par un patriot incurabil, dar cred ca merita sa ne cisntim cu piosenie atat eroii neamului cat si clipele unice pe care inaintasii nostrii le-au trait cu atata bucurie si cu sfintenie.Pana anul viitor sa ramanem uniti in diversitate si sa speram ca ne vom reuni mai multi in 24 ianuarie ….

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti – d. 15 iunie 1889, Bucureşti a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, fiind supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

 Pentru doritori, Mihail Sadoveanu, într-un recital de excepţie:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Eminescu-Sadoveanu-PeLangaPlopiiFaraSot.ogg

isterie totală….am răcit, toată lumea din jur e dată peste cap, primul lucru până  nu apuc să mă dezmeticesc e că primesc o mască în plină figură, nu mai am voie nici să respir ca să nu răspândesc virusul, aerul e dozat …e gata soarta mea e pecetluită, în graba mare cei din jur uită şi la ce spital trebuie să ajung, toţi cei din jur sunt speriaţi, broboade de transpiraţie le brăzdează faţa, aşa că după ce ajung la o altă destinaţie mă văd nevoit să revin de la spitalul 7 la cel din centru , la secţia infecţioase, aici încă de la poartă sunt recunoscut…”a domnu’ de la Cappuccino dar cu ce veniţi al noi???” cu ce..cu maşina era să zic….intrăm la consultaţie, toată lumea e agitată se aşteaptă o confirmare :”dom’le doctor e AH1N1 sau nu?” dar doctorul după ce mă întoarce ca şi pe o marionetă pe toate părţile şi îmi introduce în gură tot felul de spatule dă verdictul :”regret…e doar o viroză” şi astfel am scăpat, dar mi-am dezamăgit apropiaţii…nu sunt suficient de bun pentru porcină,” poate cu mine o să înceapă gripa bovină” le dau eu speranţe….şi ei încă aşteaptă, acuma ori să ma fac bine, ori să mă întâlnesc cu bovina….

m-am săturat de filmele siropoase, filme care îţi storc şi ultima lacrimă…cel puţin eu recunosc, mai scap câte o lacrimă la un film romantic….asta aşa să merite şi regizorul, că doar de asta e filmul cu happy-end nu?Doar la regizor şi la scenarist e pâinea şi cuţitul şi e normal ca totul să se termine cu bine, dar mai nou e altceva, să nu credeţi că vreau sa îi iau pâinea colegei Patricia Peev şi colegului Feher Josef de la Cinemaniac, dar de când am ceva experienţă în televiziune, nu mă mai interesează acţiunea ci ma uit la camere cum sunt aşezate, la decoruri, la lumini şi mai remarc câte o greşeală, pe care încerc să o trec cu vederea dar nu pot şi atunci încep să critic….aşa ca o soacră, deci mai nou numai plâng la filme ca toţi ceilalţi, nu mai “trăiesc acţiunea” ci caut greşelile, pe care ulterior le prezint şi telespectatorilor…şi credeţi-mă au la greşeli …. vorba mea “căcălău”..oo să nu uit referitor la vorbă, eram la emisiunea de dimineaţa şi nu găseam nici cum un cuvânt care sa desemneze o puzderie de prostii…si atunci am avut o revelaţie…CĂCĂLĂU şi fără jenă am oferit acest cuvânt IN DIRECT pe post telespectatorilor…..se mai întâmplă..nu??, dar să revenim la film, la ultimul la care am fost statea în stânga mea o domnişoară singurică, care avea cu ea sucul si popcornul, foarte manierată şi cu bun simţ, dar avea un mare defect..era certată cu apa, parcă  îi era frică să nu ruginească şi credeţi-mă, nu mi-au dat lacrimile că am fost furat de peisaj ci pentru că simţea ea nevoia să se apropie de mine şi să poarte o conversaţie…..a fost HORROR..nu filmul ci ea…2 ore am lăcrimat, dar nu după ea, ci după o gură de aer curat……aşa că pe viitor cei care construiesc săli de cinema ar putea dota scaunele cu o mască de oxigen, aşa ca în avioanele comerciale….

toată viaţa căutam fericirea…un concept cu totul si cu totul normal. Dar ce e fericirea? Bineînţeles, fiecare percepe fericirea în felul lui, dar eu cred că fericirea vine din lucruri mărunte, din inimă, din fapte de suflet. Poţi să fi fericit având doar o haină pe tine şi o felie de pâine dacă eşti alături de persoana iubită îmi spunea un amic zilele trecute. Perfect de acord cu el, nu am de ce să îl contrazic, dar iar ajungem la fiinţa iubită….fiinţa iubită în sus, fiinţa iubită în jos, dar ce e fiinţa iubită? e persoana de care te îndrăgosteşti şi apoi fugi de ea de teamă sa nu o răneşti? e cea care deşi are un iubit, preferă compania ta? e cea care nu cedează la prima întâlnire ca să nu crezi tu că e o uşuratică? e cea care se lasă îndelung curtată? Bineînţeles că după ce i-am spus asta a rămas fără vorbe….Dar să nu fiu atât de radical, totuşi bărbaţii nu prea ştiu cum să-şi găsească fericirea în comparaţie cu femeile,sau nu vor să facă asta…de ce??? poate dintr-un sentiment de superioritate?sau pur şi simplu din comoditate…nu cred că voi afla asta niciodată…..dar pentru mine fericirea e în toate lucrurile mărunte.

Chiar săptămâna trecută am reuşit într-un final să îmi scot la plimbare “bătrâna doamnă”, adică DACIA 1100, şi când am văzut câtă lume întoarce capul după ea, am simţit că sunt fericit…conduceam şi zâmbeam…a fost un moment unic în viaţă, chiar m-am simţit unic! A meritat tot efortul de a o salva de la o “moarte sigură” şi de a o repune pe drum. A MERITAT…şi când te gândeşti că totul a început cu o vorbă, apoi a fost un vis, apoi visul a devenit realitate….Ciudat nu? cum ştim să apreciăm tot ceea ce avem lângă noi şi să ne bucurăm din nimic..deci, ce e fericirea???

dragostea, e un termen atât de comun şi de simplu, încât de multe ori refuzăm să acceptăm că prin el definim o sumedenie de trăiri, de simţăminte, de năzuinţe, de dorinţe, de speranţe şi aici aş putea continua la infinit….

se spune că poţi iubi doar odată în viaţă, lucru puţin probabil, dar nu se spune că poţi întâlni dagostea oriunde…şi aici mă refer la persoana iubită

hai sa intrăm în lumea poveştilor…. era odată un băiat, care era tare încrezător în el şi avea impresia că tot ce vede poate fi a lui, doar că într-o dimineaţă de toamnă pe când era pe un coridor răcoros şi plăcut şi se chinuia urcat pe un scaun sa bată nişte cuie, a văzut o fată care spre uimirea lui, ajuta şi ea la infrumuseţarea pereţilor…ea, era acolo si tocmai ce avea si ea un pumn de cuie in mana ei fragilă.

Foarte plin de sine, el îi ceru câteva din cuiele ei, dar fără sa o roage frumos,  ea, cum era gingaşă ca o floare îi întinse mâna, dar când se apropie de ea, parcă un fulger îi trecu din cap până în picioare, în momentul în care privirea lui serioasă şi rece îi întâlni ei privirea senină şi caldă, simţi un fior puternic şi dintr-o dată, el, cel care ştia tot ce are de făcut, îşi dadu seama că nu mai ştie nimic şi că e pierdut, se uită în jur şi incepu sa caute ciocanul, dar nu avea cum să-l vadă pentru că îl ţinea în mână, cum statea sus pe un scaun avea impresia că tot coridorul se învârtea cu el şi dintr-o dată,fără să-şi dea seama începu să zâmbească, aşa fără motiv şi totul în jurul lui parcă îi zâmbea…..au recut zilele şi el o revedea de fiecare dată cu drag, dar ea nu părea să aibă aceeaşi bucurie la vederea luil şi nu-i dădea deloc atenţie.

Au trecut lunile şi dupa o vreme nu se mai vedeau atât de des ci tot mai rar, dar el încă se gandea la ea şi o dorea la fel ca în prima clipă şi ajungea să caute diferite pretexte pentru a-i vorbi, dar tot degeaba. Încercase să iasă şi cu alte fete, dar mintea şi inima lui rămăseseră blocate în timp si nu le putea convinge să renunţe….stătea ore în şir şi se gândea la ea şi parcă o ştepta, parcă aştepta ca ea să apară de undeva în calea lui, dar degeaba…ea, nu a mai venit niciodată şi el, a rămas toată viaţa aşteptând-o….toată viaţa….

Nu-i aşa că e o poveste frumoasă???

mie mi-a placut

Morala: nu căuta în zadar dragostea peste tot, aşteaptă şi ajunge ea la tine

eeee, uite ca am ajuns si la sfarsit si inevitabil un nou inceput…..toata lumea alearga, nimeni nu are timp sa schimbe o vorba, probabil ca acum 20 de ani , oamenii erau mult mai sociabili, nu stiu nu-mi amintesc prea multe, dar asa se spune, ca atunci erau mult mai umani. Ma intreb oare ce a produs aceasta schimbare colectiva.Stateam linistit si ascutam piesa Puya Kamelia si George Hora – Change si ma gandeam, oare chiar are dreptate Puya, si uite ca are, incep sa cred ca traim intr-o societate cu valorile complet rasturnate si nu stiu de ce, nu gasesc nici un raspuns dar totusi ma lovesc de indiferenta unora.

Spuneam ca am ajuns la sfarsit, dar de fapt fiecare sfarsit e un nou inceput si sincer, fiecare inceput e o provocare prin care vrem sa ne aratam ca suntem mai buni, progresam , regresam, fiecare dupa putinta.

Ce mai pot spune??? nimik, dar va doresc un An Nou Fericit, plin de impliniri si de bucurii si va astept si in 2010 la Cappuccino de dimineata

da…nu o sa credeti, dar era sa uit ce e mai important!desigur, important pentru mine…in 9 septembrie am reusit sa trec si eu pragul critic de 25 de ani.a fost bine, multa galagie, toti prietenii si niscaiva prichindei care mi-au batut o minge in cap pana am crezut k o arunc pe geam, familia si prietenii cei mai apropiati au inceput sa spele pahare, vase…stiti voi, ca si la o adevarata petrecere, dar SURPRIZA…chiar in sambata precedenta am fost la nunta unei vecine, unde am cunoscut niste belgieni, mari oameni si din vorba in vorba..din vorba lor de fapt, pentru ca eu doar zambeam, dadeam din cap si ziceam :” ia, ia” adica da in germana..ca eram cam in aer  si totusi discutia mergea, sa imi fie cu iertare ceea ce stiu in limba germana e un fragment din filmul  “Le grand restaurant ” unde celebrul si inegalabilul actor Louis Germain David de Funès de Galarza ii destainuie o reteta unui comisar german, ceva de genul: “ein kg cartofen, butter, milch und muscatnus” ceva de genul..eu le-am spus ce stiam ei au zambit si cam atat, ne pupam si zambeam, dar noroc cu sora miresei care traducea si asa mai mergea treaba, ca belgienii nostrii nu prea le aveau cu engleza si ma apuc eu sa ma destainui  cum ca in 9 septembrie e ziua mea, zis si facut….si Surpriza la orele 20:30 trecute fix suna soneria…ghiciti cine…ai mei belgieni…oameni de cuvant doar ii invitasem! Cand??asta nu mai conta..si asa ne-am simtit minunat..aba das ist kein problem…bitte si multe alte formule de politete super alambicate, combinate intre italiana, franceza, engleza, spaniola, maghiara si autohtona noastra limba materna….a iesit bine…am primit si cadouri si ..a mai trecut un an

Gata, vacanta a luat sfarsit si cu mic cu mare ne-am intors in platoul de filmare….chair ma am la poezii, poate ar trebui sa ma fac poet…cine stie ma reprofilez.

mai nou la Vocea Strazii, am hotarat sa intrb concetatenii lucruri serioase, dar ghinion, fug de mine si nu vor sa raspunda.. de ce le-o fi frica oare???